Istoric
Biserica a fost înălţată pe locul unde a fost o biserică de lemn, cînd lucrările de construcţie se apropiau de final, Ştefan cel Mare dăruieşte mănăstirii prin actul de la 17 august 1488, moşia Ştilbicani. Odată cu încheierea construcţiei biserica a preluat vechiul hram al ,,Sfântului şi Slăvitului Marelui Purtător de Biruinţă Gheorghie".
Încă de pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, dar mai ales după 1488, mănăstirea devine un important centru de credinţă şi cultură din Moldova medievală. Se consideră că apariţia monahului Daniile la Voroneţ după o perioadă de şedere la Putna şi de sihăstrie a dat nu numai un impuls vieţii monahale din acest lăcaş dar şi a imprimat un nivel de viaţă duhovnicească deosebit de înaltă.
Ştefan cel Mare a fost cel ce a dăruit mănăstirii pe lîngă o serie de moşii şi mai multe cărţi, cel mai relevant exemplu fiind Tetraevanghelul din 1490, dar şi veşminte şi odoara bisericeşti. Acest lucru a fost practicat şi de urmaşii săi la domnie, Bogdan al III-lea, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, care dăruiesc sau confirmă anumite donaţii către mănăstire. Deseori aceste donaţii se realizau cu ocazia prăznuirii hramului mănăstirii, cît şi alte sărbători religioase.
Astfel la 27 martie 1598, la hramul Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, Ieremia Movilă dăruieşte ,,1 bute săcară,1 bute slad,1 poloboc vin, 1 poloboc stridie, 3 camene pietre ciară, 6 taleri de chieltuială, 3 zloţi la tămîie", ca la 3 aprilie 1602 acelaşi voievod să vină cu aceleaşi daruri cu ocazia aceleiaşi sărbători. La 21 aprilie 1614 întocmeşte,, catastif de praznic ce au dat şi miluit .... sfintei sale mănăstiri a Voroneţului" Ştefan Tomşa voievod care vine cu aceeaşi ofrandă. Uneori domnii, cum ar fi Constantin Mavrocordat, care la 7 noiembrie 1733 dă mănăstirii Voroneţ ,, din vama mare cîte 2 ocă de untdelemn şi cîte 8 dramuri tămâe pe lună ca să fie pentru luminarea înaintea sfintelor icoane ". În Pomelnicul mănăstirii sunt înscrişi spre pomenire boieri cu cele mai înalte ranguri cu membrii familiilor lor, ceea ce arată că pe parcursul secolelor XV-XVIII importanţa mănăstirii ca unul dintre cele mai importante lăcaşe de cult ale Moldovei.
În 1490 la Voroneţ se fondează o scriptorie în care erau copiate cărţile necesare oficierii slujbei religioase, cel mai bun exempluar fi copierea unui Tetraevanghel de la 1490 de către călugărul Pahomie, din partea locului. Se consideră că aici a fost înfiinţată ca şi la alte mănăstiri o şcoală de slavonie unde erau aduşi pentru instruire şi eucaţie copii de boieri, de preoţi care învăţau pentru a deveni preoţi, copişti de cărţi, dieci pentru cancelariile ţinuturilor şi oraşelor, dascăli pentru biserici şi şcoli.
Descoperirea Psaltirei voronţene şi a Codicelui voronţean, i-a determinat pe cercetători să considere că de pe timpul aflării lui Grigore Roşca la Voroneţ, activa o şcoală mănăstirească, mănăstirească în care se studia în limbile slavonă şi română.
Puţine sunt şi exemplele care ar demonstra că un tînăr sau un monah şi-a făcut studiile la şcoala mănăstirească de la Voroneţ. În una din însemnările de pe Tetraevangheliarul din 1550/1551, dăruit de mitropolitul Griogore Roşca, mănăstirii Voroneţ ... unde din fragedă copilărie m-am închinat lui Dumnezeu, cu rugăciunea Sfântului părinte al nostru Daniile cel nou, şi unde am primit cinul îngeresc, şi unde mult m-am trudit cu sufletul", reiese că înaltul prelat moldovean s-a format ca preot sub supravegherea monahilor din partea locului.
O înviorare deosebită a vieţii monahale pe diverse planuri a cunoscut mănăstirea Voroneţ pe timpul egumenului Macarie(1756-1782), cînd s-au construit noi chilii, a fost reparată biserica, au fost reparate cu insistenţă proprietăţile mănăstireşti, efectuîndu-se în acest scop şi întocmirea în 1775 a unei Condici de averi de tot felul ce a fost tălmăcit şi renovat de Vartolomei Mayereanu Pomelnicul, au fost procurate cărţi noi, a crescut numărul monahilor.
După anul 1775, cînd are loc anexarea teritoriului ampăalsat în N-V Moldovei, are loc o diminuare traptată a privilegiilor şi drepturilor de care se bucurau odinioară bisericile şi mănăstirile ortodoxe, lucru ce a dus la o serie de nemulţumiri, astfel pe 13 noiembrie 1782, egumenii de la 7 mănăstiri, printre care şi Inochentie al Voroneţului se întrunesc pentru a alege 2 delegaţi ce urmau să prezinte cererile lor lui Iosif al II-lea, pentru recunoaşterea vechilor privilegii, aceleaşi cerinţe au fost înaintate şi episcopiei ortodoxe din Cernăuţi, în cele din urmă la cerinţe s-a răspuns printr-un compromis ce prevedea desfiinţarea schiturilor şi reducerea numărului de călugări. A fost creat un fond bisericesc ce a avut drept scop controlul veniturilor bisericilor şi mănăstirilor, au fost secularizate moşiile mănăstirilor, Voroneţul nu a fost o excepţie în acest caz.
După 1785, biserica Sf. Gheorghe a Mănăstirii Voroneţ a rămas să activeze ca biserică parohială pînă în 1991 şi o mare parte din relicvile mănăstirii au fost transferate la mănăstirile Teodoreni, Suceviţa, Putna. După 1918, biserica fostei mănăstiri Voroneţ a fost declarată de statul român drept monument istoric.
Acest statut îl are pînă în prezent, în perioada socialistă aici s-au efectuat o serie de săpături arheologice dar şi restaurări ce au fos apreciate contradictoriu.
Prin decizia nr.1 din 14 martie 1991, semnată de Î.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, pe baza adresei Cancelariei Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe române nr. 5373, acelaşi an, Mănăstirea Voroneţ şi-a reluat viaţa monahală după 206 ani, de data aceasta fiind obşte de călugăriţe.